“IAR ÎNNEBUNESC SALCÂMII!” (Tudor Gheorghe)
Articol scris de Constantin Dorel Pietrareanu
În primăvara lui ’81, prin luna mai, am ieşit în aplicaţie, undeva pe la nişte forturi, în zona Voluntari, Ştefăneşti, Dimieni.
Şefii noştri din comandamentul unităţii ne ordonaseră să ne instalăm autostaţiile în acea zonă cu mulţi, foarte mulţi salcâmi. Dimineaţa pe răcoare când am ajuns acolo nu ni s-a părut nimic nelalocul său. Aer, soare, verdeaţă! Salcâmii înfloriţi. Să tot fii în aplicaţie!
Am ridicat antenele, am întins cablurile de acţionare la distanţă a emiţătoarelor, colegii de la telefonie-telegrafie-cros și de la construcții linii cablu (vorbesc de băieţii lui Gică Munteanu MVT şi ai lui Mitică Lungu, dar și ai lui Virgil Ilie) ne-au adus legăturile la bornele autostațiilor. Ne pregăteam să începem traficul la stații radio, ori radioreleu...
Ce s-o mai lungim. Era prea bine ca să nu fie suspect.
Mai către după-amiază a început să adie vântul şi să apară necazurile. Mirosul de salcâm înflorit, care până atunci fusese plăcut (nu adia vântul!) acum devenise de nesuportat. Ameţeli, dureri de cap, de stomac, greţuri etc. Primul care “a căzut la datorie” a fost un soldat despre care ştiam că are ceva probleme cu plămânii.
Ce substanţe toxice de luptă cum învățasem noi în școala militară, ce bombe, ce bombiţe!? Natura se juca şi râdea de noi, nu ipoteticul inamic!
Să fii văzut 50-60 de oameni în toată firea cum se ţineau de cap, de burtă, cum alergau de colo-colo ca nişte electroni bezmetici, căutând un tufiş salvator.
Ne-am adunat toţi comandanţii de plutoane şi, fără a mai solicita aprobare de la şefii din unitate, am decis să ne mutăm în alt loc, cât mai departe de inamicul “salcâm”. Zis şi făcut.
Natura învinsese!
Articol scris de Constantin Dorel Pietrareanu
În primăvara lui ’81, prin luna mai, am ieşit în aplicaţie, undeva pe la nişte forturi, în zona Voluntari, Ştefăneşti, Dimieni.
Şefii noştri din comandamentul unităţii ne ordonaseră să ne instalăm autostaţiile în acea zonă cu mulţi, foarte mulţi salcâmi. Dimineaţa pe răcoare când am ajuns acolo nu ni s-a părut nimic nelalocul său. Aer, soare, verdeaţă! Salcâmii înfloriţi. Să tot fii în aplicaţie!
Am ridicat antenele, am întins cablurile de acţionare la distanţă a emiţătoarelor, colegii de la telefonie-telegrafie-cros și de la construcții linii cablu (vorbesc de băieţii lui Gică Munteanu MVT şi ai lui Mitică Lungu, dar și ai lui Virgil Ilie) ne-au adus legăturile la bornele autostațiilor. Ne pregăteam să începem traficul la stații radio, ori radioreleu...
Ce s-o mai lungim. Era prea bine ca să nu fie suspect.
Mai către după-amiază a început să adie vântul şi să apară necazurile. Mirosul de salcâm înflorit, care până atunci fusese plăcut (nu adia vântul!) acum devenise de nesuportat. Ameţeli, dureri de cap, de stomac, greţuri etc. Primul care “a căzut la datorie” a fost un soldat despre care ştiam că are ceva probleme cu plămânii.
Ce substanţe toxice de luptă cum învățasem noi în școala militară, ce bombe, ce bombiţe!? Natura se juca şi râdea de noi, nu ipoteticul inamic!
Să fii văzut 50-60 de oameni în toată firea cum se ţineau de cap, de burtă, cum alergau de colo-colo ca nişte electroni bezmetici, căutând un tufiş salvator.
Ne-am adunat toţi comandanţii de plutoane şi, fără a mai solicita aprobare de la şefii din unitate, am decis să ne mutăm în alt loc, cât mai departe de inamicul “salcâm”. Zis şi făcut.
Natura învinsese!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu