Rezervistul

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

9 ani fără Alin

   Iată că au trecut deja 9 ani de la trecerea în nefiinţă a sergentului-major Andrei Alin.
Pe 25 ianuarie 2005, pe o vreme exact ca şi cea de acum, adică de astăzi, 25 ianuarie 2014, o coloană de 10 autocamioane militare transporta muniţia unităţii de tancuri din Târgovişte, care era pe punct de desfiinţare, către un depozit de muniţie situat undeva la marginea de vest a Olteniei.
Undeva, în centrul Olteniei, datorită condiţiilor nefavorabile, una din maşinile ce formau coloana, părăseşte drumul şi se izbeşte violent de un copac de pe marginea acestuia. Impactul a avut loc pe partea dreaptă, acolo unde era locul şefului de maşină, acesta fiind serg.maj. Andrei Alin.
Trupul acestuia a fost prins ca în capcană în cabina răsucită şi strivit de muniţia de tun (lăzi cu lovituri de 125mm) care a venit peste el.
Era singurul copil la părinţi, tatăl fiind subofiţer în rezervă.
Se căsătorise de curând iar în februarie urma să împlinească 33 de ani.
N-a apucat, pentru că a fost victima unui accident petrecut pe timpul îndeplinirii unei misiuni.
Nu a fost avansat post-mortem.
Familia răvăşită, în afara sprijinului acordat de colegii lui Alin, nu a beneficiat de niciun ajutor din partea Armatei, al cărei militar a fost.
Iată că, în România, până şi în armată, nu toţi suntem egali.
Nici măcar în moarte.

"Mi-e atat de dor de tine puiule drag,mi-e ata de dor de cuvantul :mam'....mi-e dor de toate si tot ce ai insemnat tu, Alin, pentru noi! Ce sa fac oare? Cum sa-mi ostoiesc acest dor?...Cum???" 
Acestea sunt cuvintele mamei, doamna Lili Andrei, care, în urmă cu trei săptămâni, a mai primit o lovitură: soţul dânsei, domnul Andrei Marin a plecat să se întâlnească cu Alin.
Iată ce spune acum această soţie şi mamă de militar, rămasă singură: 
"Viaţa m-a îngenunchiat din nou taindu-mi şi ultima ancoră, soţul meu... acum plutesc ca o corabie fărâ cârmaci şi fără o ţintă... Ce să fac fără voi? Cum să merg mai departe? Cum?"
Este al noulea an de când, în ultima sâmbătă din ianuarie, cei câţiva colegi ai lui Alin, care nu l-am uitat, trecem pe la mormântul lui să aprindem o lumânare. Fostul lui comandant de subunitate, actualul maior Voicu Gheorghe este sufletul şi flacăra nestinsă în jurul căreia ne adunăm.

Stimată şi îndurerată doamnă,
niciodată, noi, foştii colegi ai lui Alin nu vom putea să vă alinăm dorul.
Dar vom rămâne alături de dumneavoastră, mereu, aşa cum am fost în cei 9 ani trecuţi fără Alin!

joi, 23 ianuarie 2014

155 de ani de la Unirea Principatelor Române

       La 24 ianuarie 1859,
Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alege, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza).Unirea Principatelor Române cunoscută si ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea si reprezintă unificarea vechilor state Moldova si Tara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza si de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova si la24 ianuarie 1859 în Tara Românească. Totusi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală si economică între cele două tări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova si Tara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele tări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în1857 a dus la Conventia de la Paris din 1858, o întelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două tări, cu guverne diferite si cu unele institutii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei si Tării Românesti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unionistilor din cele două tări, Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constitutia adoptată în acel an a denumit noul stat România.La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiintând Vama din Focsani, care era cel mai important punct vamal între cele două tări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor si greutătilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focsani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piata Unirii, lângă borna de hotar, nas de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza. Ideea Unirii Moldovei si a Tării Românesti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât si pe plan international. Situatia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei si hegemonia politică a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească.Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei nationale, în cele două tări si în străinătate. Activitatea desfăsurată în emigratie, îndeosebi în Franta, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicatii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română(1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declansarea unei noi revolutii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Frantei si către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităti marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).În tară, actiunile unioniste s-au desfăsurat în noul context determinat de prevederile Conventiei de la Balta Liman, afirmându-se modalităti variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la Bucuresti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iasi), Românul (Bucuresti); venirea în patrie a unor revolutionari pasoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigatiei pe Dunăre, s.a.Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcătuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, tărănimii clăcase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Tara Românească majoritatea covârsitoare a opiniei publice sustinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităti ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fata ei opozitia separatistilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul miscării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Acestia doreau mentinerea separării, motivându-si optiunea prin posibila decădere a Iasilor si a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucuresti.Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria si Turcia, precum si pe cel al caimacamului (loctiitorului domnesc) Todirită Bals (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatistii au reusit, într-o primă fază, să câstige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinta de a-si realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unionistilor cu cele ale antiunionistilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentantilor celor care nu împărtăseau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenta secretă purtată de sotul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reusit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromitătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp si în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalti supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia si Regatul Sardiniei) au rupt relatiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august. Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, si celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III si Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri partiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Institutiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casatie si Justitie, Comisia Centrală de la Focsani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate si armata.Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, si prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 si 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezolutiile prin care se cerea:
- Respectarea drepturilor Principatelor si îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulatii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 si 1634;
- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- Print străin cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene si ai cărui mostenitori să fie crescuti în religia tării;
- Neutralitatea pământului Principatelor;
- Puterea legiuitoare încredintată Adunării Obstesti, în care să fie reprezentate toate interesele natiei.
- Toate acestea sub garantia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Frantei pentru a lua în discutie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Conventia de la Paris:
- Principatele îsi păstrau autonomia sub suzeranitatea Portii si sub protectia celor sapte puteri;
- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare având institutii proprii;
- Se înfiintau institutii comune precum Comisia Centrală de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justitie si Casatie, armata;
- Se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor în stat, desfiintarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuală);
- Dreptul de vot ramânea cenzitar. 
  După încheierea Conventiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constitutii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”.Întrucât în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat si în Tara Românească. Adunarea electivă a Tării Românesti era însă dominată de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În această situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al tăranilor din împrejurimi. O multime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră si să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o sedintă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului national român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucuresti, alegerea ca domn al Tării Românesti a lui Alexandru loan Cuza avea să-si găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului natiunii în capitala munteană.Cea mai stringentă problemă era recunoasterea internatională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă si de Austria drept o încălcare a Conventiei de la Paris. Situatia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinte internationale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante si au reusit să câstige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua sedintă a Conferintei (1/13 aprilie) Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman si Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o interventie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floresti, între Ploiesti si Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face fată oricărei situatii. După alte amenintări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a sedintă a Conferintei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situatiei, atât în relatiile cu Imperiul Otoman, cât si cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floresti (1 septembrie 1859).Astfel împlinită recunoasterea situatiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a astepta verdictul altor reuniuni internationale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecintele hotărârilor adoptate prin Conventia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două tări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităti militare moldovene, la Bucuresti si muntene, la Iasi; tabăra de la Floresti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instructia, administratia si intendenta au fost asezate sub o singură autoritate, iar aceeasi persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în functia de ministru de război în ambele tări. La serviciul telegrafului moldovean si muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.La Focsani, nu fără dificultăti, îsi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Conventiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două tări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă si promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casatie si la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalitătii fiscale). Proiectul de Constitutie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focsani fiind desfiintată în februarie 1862. Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viata Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea nestirbită a autonomiei tării nou-constituite. Astfel, prezenta militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunte la pasapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situatii supusii Imperiului fiind retinuti pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dusmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile si pentru locuitorii cezaro-crăiesti aflati aici cu afaceri. Maghiarii si polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejati de guvern si de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.Franta, apoi Rusia, Italia si Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza astepta hotărârea Conferintei de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de asteptat, încă din prima sedintă Poarta a cerut dreptul de interventie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Conventiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în conditii considerate, în tară, inacceptabile.Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reactia energică Camerelor si a guvernelor, pozitia intransigentă a lui C. Negri si atitudinea favorabilă a majoritătii Marilor Puteri garante si-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferintei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renuntat la conditiile anterior solicitate, Austria păstrându-si vechea pozitie.Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Frantei cât si cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

                        Materialul este preluat de pe pagina lui Nicolae Uszkai de pe facebook.

duminică, 19 ianuarie 2014

A murit Georgescu


19 ianuarie 2014 
Scris de Marin Neacsu 

Preluat din În cuiul cătării

Un steag negru din cele asigurate contra cost de firme specializate şi din ce în ce mai ocupate şi mai profitabile în ultimul timp, anunţă locatarii blocului în care mă fac că trăiesc de29 de ani, că a murit Georgescu. Georgescu, Ionescu, Popescu, Florescu, Costescu, Bibescu, Constantinescu, Iliescu, Băsescu, un Escu acolo, dar unul din cei care nu a ajuns preşedinte, nu au scris ziarele despre el dar nici nu l-a înjurat nimeni, cel puţin nu din cei pe care îi cunosc eu. Aproape toţi vecinii de bloc sunt miraţi când ne întâlnim pe scară, în faţa blocului, ne manifestăm toţi mirarea că nu am ştiut nimic şi ne întrebăm cum a murit. Georgescu,vecinul de la doi, un om cuminte, vecin de Bună Ziua dar nu din cauza unui caracter dificil cum ar fi vecinul de la 4 sau pentru că nu ar fi fost sociabil, ci pentru că în ultimii 25 de ani nu ne mai interesează lângă cine stăm ce probleme are, ce gânduri are şi ce putem face unul pentru altul. Aflu cu uimire despre el acum, după ce a murit, lucruri pe care nu le ştiam şi nu m-au interesat cât a fost în viaţă. Nu ştiu nici acum unde a lucrat şi ce a făcut în viaţă, dar am aflat că a mai avut un frate care a murit acum mai puţin de un an, într-un accident stupid, încercând să treacă din balconul unui vecin în balconul său pentru că uitase cheile în casă şi se închisese yala automat. Aflu acum că nici unul din ei nu a fost însurat iar pe vecinul nici nu l-am văzut niciodată cu o femeie.
O vecină din alea cum avem toţi în bloc, care ştie tot despre toţi, mi-a spus toate astea acum o zi şi că cei doi fraţi deşi trecuţi de 65 de ani, nu au fost căsătoriţi niciodată pentru că ar fi avut o mamă posesivă care le-a retezat din adolescenţă orice apropiere de o femeie spunându-le că femeile sunt rele şi probabil teama sau mai ştiu eu ce i-a ţinut departe de viaţa de familie. A trăit singur, dar cuminte şi oarecum trist domnul Georgescu al meu. Nu pot înţelege ce viaţă e asta să trăieşti aproape 70 de ani singur, să nu ai un suflet lângă tine în casă. A murit aşa cum a trăit, neştiut, de cam o lună nu s-a mai văzut ieşind din casă dar nici nu s-a întrebat nimeni ce e cu el, eu când l-am văzut ultima oară am sesizat că slăbise şi era parca mai taciturn, mi-am spus că nu îi e bine vecinului şi atât. Acum am aflat că de prin August fusese depistat cu cancer la plămâni. A stat totuşi cu el un fost prieten din copilărie, tot Georgescu care îl mai vizita uneori, probabil una din puţinele persoane cu care se vedea şi care îi ştia toate problemele, cel care acum se ocupă de înmormântare în lipsa oricărei rude. Măcar dacă familie nu a avut a avut prieteni de nădejde, pe sufletul lui.
A murit Georgescu de la doi. Încet, tiptil, neştiut, într-o societate în care vecinii de bloc ştiu totul despre puşcăriaşii de lux ai României ştiu că Năstase scrie opere alese în puşcărie şi se declară victimă politică după ce a dat tunuri de milioane de euro, ştiu că Nuţu Cămătaru are un cal extraordinare care îl ascultă şi „îl iubeşte” foarte mult şi un urs care îi mănâncă din mână, ştiu că săracu Becali, cel care spunea că e deştept şi şmecher şi îşi bagă ce vrea în cine vrea, acum suferă săracul de spate şi trebuie neapărat să iasă din puşcărie ca să fie operat la Viena sau mai ştiu eu unde, după ce fentele cu înmormântarea mătuşii, cu întreţinerea familiei, cu femeile din familie care nu au voie să între în puşcărie să îl vadă acolo, cu serviciul în afara închisorii şi altele nu au ţinut, dar nu ştiu nimic despre vecinul de la doi care nu a furat pe nimeni, nu şi- a dat ouăle la numărat, nici nu şi-a băgat organele în organele procuraturii. Ce fel de persoane umane suntem? Ne interesează şi privim cu ochii lipiţi de ecranul televizorului lăcrimând la „suferinţele” bieţilor escroci şi criminali ai ţării, urmărim cu sufletul la gură declaraţiile câte unui gălăgios sau fufă care divorţează, se mărită, de 20 de ori pe zi sau propune legi care nu au nici o legătură cu mandatul dat de cetăţenii care l-au ales, dar habar nu avem de suferinţele şi problemele celui de lângă noi, alături de care plătim întreţinerea umflând conturile deştepţilor de la Hidrotehnica, Electrica, Gaze, Apa, primărie sau mai ştiu eu ce regie căpuşată. O să murim unul câte unul toţi Georgeştii din România şi nu o să mai aibă nici cine să arunce un pumn de ţărână peste piept, că sicriu sigur nu o să mai aibă cine să plătească, copii ne pleacă „afară din ţară” ca să ajungă şi ei deputaţi auto sau să se piardă prin metrouri londoneze, încet-încet vom rămâne o ţară nepopulată, natalitatea a scăzut cu 40% în ultimii 10 de ani, dacă mai vin odată popoarele migratoare, găsesc pământul în pârloagă dar şi casele goale, gata construite şi mobilate. Dacă mai aşteaptă 10 ani, până ne storc bine noile popoare sugătoare, prin Chevron şi RMCG, viitoarele hoarde găsesc totul ca pe vremea lui Gebeleizis. Suntem o ţară de Georgeşti.

Dumnezeu să îl odihnească!

joi, 16 ianuarie 2014

Prietenilor, dar mai ales lui Eduard

Îţi mulţumesc pentru urare, vizită şi comentariu!
Ar fi grozav ca toţi cei care trec pe aici, să spună ceva.
Orice!
Să-şi exprime gândurile, sentimentele, să critice, 
eu sunt dispus la orice.
Să vină cu ceva bun şi putem rupe gura târgului! 
Fără politică!
Că îmi place de ăla, că alălalt nu e priceput, că am auzit de unul care a furat...
Noi militarii, 
şi când suntem pensionari,
sau rezervişti,
ne deosebim de ceilalţi.
Pentru că rămânem frumoşi,
chiar dacă trăim mai puţin, 
Iar atunci când simţim că murim, 
ne e dor de haina militară,
chiar dacă stim că nu ne-a adus privilegii...
Ba mai mult,
am fost scuipaţi
(nu faţă-n faţă, 
-căci nu îndrăzneau-
abia după punerea în mişcare a trenului,
şi doar unii dintre cei plecaţi...)
chiar de cei instruiţi 
şi educaţi.
Ne deosebim de ceilalţi, 
pentru că noi nu invidiem,
dar suntem invidiaţi.
Deşi în jurul meu e numai violenţă,
tot ce văd pe tv, e un fel de război,
cu arme de fel şi de soi.
Iar eu aş vrea să aud altceva...
Probabil că ceva Tolstoi!
Când aud vocea cuiva
numindu-se cu "escu"
eu mi-l închipui doar pe Eminescu
şi simt fiorul izvorând din lac
care-mi spune că,
pescar fiind,
peştilor,
n-o să le fiu pe plac.
Iar mai apoi,
sunt aprins de ceva nefiresc,
un mare, mare dor,
de tricolor!

Românesc!



La mulţi ani, Eduard!
Acesta este răspunsul meu,

şi dacă nu e cu supărare, 
îl transform într-o nouă postare.




miercuri, 1 ianuarie 2014

Bun venit în 2014!

Bun venit în 2014, Anul Calului de Lemn!

Cu nişte conducători pe Cai Mari, de nu le ajungi cu păjina la nas,
cu 600 de Călăreţi Fără Cap ajunşi în Parlament pe Cai Troieni,
cu un tineret pe Cai Înaripaţi, de tot zboară din ţară,
cu o Armată pe Cai de Lemn,
cu o Jandarmerie de Haiduci pe Cai Fără Şa,
cu o Poliţie de Văcari pe Cai Fără Stăpân,
cu o mie de nefericiţi pe fiecare cap de locuitor servit la Botul Calului,
cu cinci milioane de Gloabe târâte de patru milioane de Catâri,
cu o Mârţoagă Sură, alergată de şapte Armăsari Pur Sânge
şi cu un Cal Breaz în frunte,
este clar că 2014,
Anul Calului de Lemn,
este anul nostru!
Un an nou fericit tuturor românilor!


Rezervistul, 1 ianuarie 2014