Se pare că aberațiile, improvizațiile și obsesia „la dracu cu
militarii ăștia care nu produc nimic, ci doar consumă pâinea politicienilor,
magistraților, cămătarilor, noilor capitaliști, tăietorilor pădurilor României
și pe cea a tuturor plătitorilor de taxe și impozite” alcătuiesc cutuma
post-decembristă după care funcționează, ca întotdeauna, politichia românească
între două războaie.
După renunțarea intempestivă, triumfală, cu furie și alură de învingători în
jungla nimănui, la serviciul militar obligatoriu – ca și cum pentru România,
țara păcii și a prosperității universale, Elveția Estului, iubită și protejată
de toți vecinii, de toate imperiile de ieri și de azi, de toate marile puteri,
de toate planetele și de întregul Univers, n-ar mai exista nici un fel de
pericol de război, iar onor populația ar trebui protejată doar prin rugăciuni
către Cel de Sus și, bineînțeles, de către hoții care au furat, iată, într-un
sfert de veac, aproape tot ce a mai rămas, de-a lungul mileniilor, din bruma
noastră de pământ și suflet românesc –, toată lumea bună care se perindă prin
palatele națiunii a dat marea mută deoparte. Desigur, nu înainte de a reduce
această mare mută la o simplă băltoacă, a-i lua aproape toate drepturile
cetățenești (mai puțin pe cel de a vota, că, de, e nevoie și de votul
soldaților), a-i penetra cu oameni politici sau de care or fi toate structurile
importante și a o face necrâcnitoare și strict slugă, da capo al fine, la
decidentul politic, transformat într-un dictator necondiționat pentru
truditorul în kaki, a-i umili valorile și, mai ales gradele, îndeosebi pe cel
de general…
Acesta din urmă – gradul de general – a fost acordat, cu complicitatea sau
tăcerea capilor armatei, cui a vrut și cui n-a vrut să-l primească… Toți acești
uzurpatori de valori militare durate în marile războaie care au dus la apărarea
și păstrarea crâmpeiului de Românie care ne-a mai rămas după secole de
războaie, presiuni, hărțuiri și umilințe, au uitat (sau n-au știut niciodată)
că gradul de general, într-o armată, este o valoare supremă. Acest grad se
acordă numai și numai coloneilor în activitate, care au experiența, valoarea,
capacitatea, puterea, competența și demnitatea de primi și a-și asuma
responsabilități de nivel strategic. Gradul de general nu este o recompensă, ci
o însărcinare înrobitoare, echivalentă cu cămașa morții…
Îmi amintesc și acum replica unui vulpoi care, la vremea respectivă, avea drept
de semnătură pe decretul de avansare la acest grad… „Eu te-am făcut chestor…”
Aceste cuvinte nu trebuie explicate. Sunt cele mai umilitoare și cele mai
concludente dintr-o istorie a rușinii și umilinței… Desigur, este vorba de
echivalentul gradului de general în structurile Ministerului de Interne, din
structurile Poliției, instituție demilitarizată…
Din 1990 încoace, atacurile, sub toate formele posibile pe timp de pace, dar
mai ales sub forma unor pulsiuni otrăvite la adresa Armatei României n-au
încetat nicio clipă. Iar aceste atacuri nu le-a efectuat țăranul român – acum
un bătrânel –, care a făcut armata la Infanterie, a săpat tranșee și a învățat
să tragă cu pușca numai și numai într-un inamic în uniforma unei posibile
armate dușmane, nici muncitorul sau inginerul de la fosta IMGB și de la alte
mari întreprinderi românești, aruncate azi la gunoi, care a făcut armata la
artilerie, la geniu sau la transmisiuni, nici tanchistul care a trecut, la aplicații,
de atâtea ori cu tancul pe sub Mureș, nici comandorul care a zburat avionul
supersonic o viață, suportând și astăzi, la pensie, efectele suprasarcinii
asupra vertebrelor, nici marinarul de pe vedetele torpiloare, nici generalul
Mihail Popescu, fostul șef al Statului Major General, care, umilit și hărțuit
atâta vreme de imbecila recalculare interminabilă, sfidătoare și grobiană a
pensiilor militare din rațiuni absurde și prin metode care nu există nicăieri
în lume, din vremea lui Boc, a făcut infarct și a trecut dincolo, în lumea
veșniciei.
Aceste atacuri nu au putut fi efectuate decât de dușmanii României, de cozile
lor de topor, de cei care n-au înțeles niciodată ce înseamnă o armată pentru o
națiune, mai ales în această epocă în care toată lumea se înarmează, și au
confundat-o fie cu forțe de ordine înarmate, fie cu alte structuri de forțe
care poartă arme, fie cu orice altceva… Iar mulți dintre acești nimeni ajunși
pe post de decidenți politici și strategici consideră armata o povară
insuportabilă pentru o țară care s-a aflat de când există ea pe acest pământ al
oamenilor la răscruce de imperii și de uragane… Primul Război Mondial – în
interiorul căruia a existat și Războiul Nostru Sacru de Întregire a Neamului,
din 1916-1918, de la care se împlinesc, în curând, o sută de ani – este
exemplul cel mai concludent. Dar, pentru a fi uitat și trecut în derizoriu și
acesta, ca mai tot ce s-a făcut în țara asta, onor decidenții neamului au
hotărât să nu se mai facă Istoria României în școlile românești sau să se facă,
așa, pe sărite… La fel și Limba Română.
…Cu câțiva ani în urmă, în timpul unei pauze, la o dezbatere organizată undeva,
în Capitală, pe tema războaielor din Orientul Apropiat, un șef al unei
organizații post-decembriste, mi-a șuierat, printre dinți, cu ură în glas și cu
ochi injectați: „Brava armată română care a tras în popor în decembrie 1989!”
Simt și acum ura din privirile acelui individ. În cei 77 de ani ai mei, nu am
văzut niciodată ochi atât de răi și nu am auzit niciodată cuvinte atât de
barbare despre instituția în care am lucrat 40 de ani ca militar activ, de la
gradul de elev până la cel de general, și zece ani în calitate de cercetător
științific… Și acum, după ani, simt, în toate celulele corpului și sufletului
meu, acea amărăciune, acea ofensă rea și sfidătoare, acea insultă impardonabilă
adusă Armatei României de un ins de care nu auzisem niciodată…
Armata Română nu a tras niciodată în poporul român, ci a sângerat totdeauna
pentru apărarea României și a poporului român. Iar dacă România mai există
astăzi, așa cum mai există, această realitate se datorează, nu doar câtorva
politicieni care au luat decizii mai mult sau mai puțin potrivite la vremuri de
restriște, ci mai ales prețului de sânge plătit de Armata Română, adică de
poporul român în uniformă militară, condus mai bine sau mai puțin bine de
generalii acelor vremuri. Posibilele incidente sau accidente care s-au petrecut
în decembrie 1989 – unele chiar fratricide – sunt incidente sau accidente și
atât, care se petrec în toate armatele din lume în timp de război. Nicăieri nu
a existat intenția, voința sau acțiunea conștientă a cuiva din armată de a
deschide focul împotriva populației. Și nici nu s-a întâmplat acest lucru. A nu
se confunda însă focul de descurajare, deschis în salvă, în plan vertical, cu
trasul în oameni!
Timpul va arăta că deciziile luate de conducerea armatei în decembrie 1989 au
salvat țara de la o posibilă invazie din afară, de escaladarea violențelor, de
declanșarea unui război civil, de o catastrofă oribilă, de tipul celei care se
petrece, de mai bine de patru ani, în Siria. Acele evenimente au dovedit însă
și calitatea excepțională a poporului român, unitatea lui în fața primejdiei,
capacitatea lui extraordinară de a intui și înțelege valențele mediului strategic,
de a rămâne ferm și puternic în fața oricărei amenințări. La Târgu Mureș, în
acel iunie diversionist din 1990, dramatic și extrem de ticălos, în fața
primăriei orașului, flutura Tricolorul, iar o masă uriașă de români striga
într-o singură voce: „Iliescu, nu uita și Ardealu-i țara ta!” „Murim, luptăm,
Ardealul nu-l cedăm!” Am fost prezent la toate acele evenimente – în București,
la Cluj, la Timișoara, la Târgu Mureș – și, cu experiența mea de o viață
petrecută prin poligoane, la aplicații, în instruirea Armatei, în analizarea
conflictelor și războaielor lumii, am înțeles care este adevărul. Și am
lăcrimat de emoție și de bucurie pentru unitatea și calitatea poporului român
și a Armatei României, care luase imediat în supraveghere și în apărare, conform
planurilor, toate obiectivele de importanță strategică ale țării.
Spun toate acestea, pentru a nu se uita. Nu trebuie să uităm, desigur, nici
trecutul, cu bunele și cu relele lui, nici Mărășeștii, nici Oituzul, nici
Turtucaia, nici Flămânda, nici Oarba de Mureș, nici Cotul Donului, nici floarea
ofițerilor și generalilor Armatei Române care au sângerat în Est și în Vest în
cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca România să continue să existe și să
fie întreagă – eroi ai națiunii – și care și-au sfârșit viața în închisorile
comuniste.
Cam tot așa s-a întâmplat și în acești ultimi 27 de ani, în care armata și-a
văzut de treaba ei, facilitând intrarea României în NATO și în Uniunea
Europeană. Acumulând în permanență un uriaș procent de încredere din partea populației,
a demonstrat, încă odată, calitatea acestei instituții. Însă, degeaba. În
momentul când guvernul Boc a început uluitoarea recalculare a tuturor pensiilor
din România, inclusiv a celor militare, pe principiul contributivității, erau
vrea 80.000 de pensionari militari în plată. Acum mai sunt vreo 60.000. În
acești ani de teroare guvernamentală pentru pensionarii militari – de fapt,
pentru toți pensionarii din România –, armata a pierdut aproape două divizii
din rezerva sa calificată, din elita sa. Unii au murit că le-a venind rândul la
moarte, alții au murit datorită acestor presiuni și acestor umilințe
insuportabile.
Inclusiv eu, semnatar al acestor rânduri, consider că am trecut și trec prin
una din cele mai îngrozitoare perioade din viața mea. Trudesc 10-15 ore în
fiecare zi, dorm 3-4 ore pe noapte și-mi bate mereu în tâmple spectacolul odios
de pe ecrane și cam din toată media. Fel de fel de inși, care n-au nicio
legătură cu această instituție eroică pentru România, își dau cu părerea, emit
judecăți, dau sentințe, înjură, iar guvernele – care n-au făcut mare lucru până
acum pentru a dota armata cu mijloacele de care are nevoie – continuă să nu
știe și să nu înțeleagă aproape nimic din marile probleme ale securității
militare a României. Dar toba lor cea mai accesibilă și care sună cel mai bine
în dezbaterea și diversiunea publică sunt pensiile militarilor.
În acești ani, efectivele armatei s-au redus drastic, de la peste 300.000 la
vreo 70.000 militari, sau chiar mai puțini, și la vreo 15.000 de civili, mai
puțin decât intră pe un stadion de fotbal. Industria de apărare a fost
distrusă, armata fiind nevoită să achiziționeze armament și tehnică de luptă, o
parte din ea la mâna a doua sau a treia, inclusiv muniție, de prin alte părți,
pe bani grei etc. etc…
De fiecare dată când se schimbă un guvern, se reiau, furibund, atacurile la
„nesimțitele” pensii militare, dându-se exemplu, pe sticlă, pensiile
magistraților și ale unor privilegiați ai sorții sau ai cui or fi. Aproape toți
cei care comentează, aruncă vorbe grele, necontrolate, sugerând că pensiile
militarilor se plătesc din banii populației, din banii celor ce muncesc, din
contribuțiile acestora la bugetul țării.
Desigur, armata este o instituție bugetară, așa cum sunt cvasitotalitatea
armatelor din lume, dar de aici nu rezultă că pensia mea de azi este plătită
din banii celor care au contribuit sau contribuie la fondul public și nici din
banii celor care lucrează azi în România și contribuie la bugetul țării.
Pensia mea trebuie să se plătească din fondul de pensii militare, realizat de
când există armata, prin obligația acestei instituții militare de a depune în
fiecare lună, la acest fond de pensii, banii necesari pentru plătirea pensiei
celor care trec în rezerva armatei, prin pensionare.
Retribuția mea, pe timpul activității, se compunea din:
- soldă (banii pe care-i primeam pe ștatul de plată în fiecare lună);
- contravaloarea Ordinului de zi 50, în bani sau în alimente;
- echipament;
- asistență medicală gratuită și medicamente gratuite;
- o anume sumă, care se depunea lunar în fondul de pensii, pentru vremea când
voi deveni rezervist pensionar;
- un procentaj din solda mea (2%, inițial, apoi 4%) pentru o pensie
suplimentară.
Așadar, pensia pe care o primesc eu azi se compune din depunerile lunare în
fondul de pensii militare efectuate de instituția în care am lucrat o viață.
Statul și-a îndeplinit în mod conștiincios această obligație, iar acest fond
trebuie să existe. Dacă nu mai există azi acei bani, nu este vina mea, ci a
celor care i-au cheltuit pe altceva sau i-au furat. De aici nu rezultă că eu
sunt un întreținut, o povară pentru statul român. Nu eu sunt dator față de
stat, ci statul este dator față de mine, pentru cei 50 de ani cât am muncit zi
și noapte pentru el.
Amestecarea lucrurilor, bolmojirea lor pe toate posturile de televiziune, prin
ziare și prin gura târgului sunt extrem de grave și de periculoase pentru
rezerva Armatei Române, atâta cât mai este ea în momentul de față. Mai mult,
sunt chiar o amenințare la adresa securității și apărăii naționale. Să nu uităm
nicio clipă că, în condițiile extrem de tensionate ale situației actuale,
oricând este posibil să izbucnească un război nimicitor. Cu atâtea arme
acumulate, cu un arsenal nuclear SUA și Rusia care cumulează peste 15.000 de
ogive nucleare active, la care se adaugă și celelalte arsenale nucleare, cu
poziționarea forțelor rusești și ale NATO, față în față (chiar și simbolic) pe
falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică, este de-ajuns o singură greșeală
sau un singur exces de zel pentru ca un război pustiitor să izbucnească iarăși
în inima Europei, chiar în zona în care se află țara noastră. Iar țara noastră,
în cazul unei astfel de confruntări, va fi una dintre primele ținte pentru
aviația de bombardament strategic, pentru rachetele de croazieră, pentru
rachetele balistice, pentru sistemele de arme de înaltă precizie…
Pensiile militare nu sunt pensii speciale, ci doar militare, așa cum au fost
ele totdeauna. Pensiile militare nu au cuantumul celor afișate pe ecran de
doamna Olguța Vasilescu și de toți cei care comentează așa cum comentează
această problemă. Acelea sunt pensiile magistraților, nu ale militarilor. Din
câte știu eu, nici un pensionar militar român nu are o pensie de 30.000 de lei.
Majoritatea pensiilor din Armata României sunt de 1500-3500 lei, iar cele ale
militarilor care au avut funcții foarte mari ajung probabil la 5000-8000 lei.
Dar pe aceștia îi numeri pe degete.
Recenta calculare – care încă nu s-a încheiat – a introdus discrepanțe uriașe
între cei care au ieșit la pensie înainte de anul 2000 și după acest an.
Pensionarilor mai vechi li s-a redus drastic pensia (chiar dacă ea a rămas în
plată în cuantumul dinainte de recalcularea recalculării), iar celor care au
ieșit la pensie în ultimii ani, le-a crescut. Discrepanțele astea fac un mare
rău rezervei armatei. Dacă se va continua așa, în cinci șase ani, numărul celor
care se vor muta la diviziile noastre din ceruri, fără nici un fel de onor, ci
doar cu dezgust și amărăciune, se va dubla.
Mare rușine!
Atâtea minciuni, atâtea omisiuni, atâtea comentarii absurde, atâtea comparații
fără sens! Nu poți compara profesiile între ele. Fiecare își are rolul și
rostul ei într-o societate și într-o țară! Cei care apelează la astfel de
metode fie nu înțeleg în ce se angajează, fie urmăresc niște scopuri urâte.
Faptul că, în ultimul timp, s-au ivit situații în care cei care
optează pentru a ieși la pensie pot primi o pensie mai mare decât salariu este
o situație anormală. Este la mintea cocoșului că nu poți să ai pensia mai mare
decât solda, chiar dacă ești Gheorghe Dracu! Nu știu cine și de ce a făcut
asta. Cei care au făcut-o ar trebui să facă imediat un pas înapoi și să aducă
lucrurile în limitele lor normale. Nu cred că militarii armatei române –
instituție care totdeauna a făcut sacrificii pentru țară – au fost capabili de
așa ceva. Dar o astfel de situație se poate rezolva urgent și punctual, nu prin
subtilități și manevre ca în Ferentari sau în Crucea de piatră. Nu poți pedepsi
60.000 de pensionari, schimbând sistemul de actualizare a pensiilor odată cu
creșterea soldei de grad a celor activi, împământenit de multă vreme aici, doar
pentru a-i determina pe profitorii noului sistem să opteze între a ieși la
pensie cu o pensie mai mare decât solda, dar care nu se va actualiza niciodată
proporțional cu creșterea soldei de grad a celor activi, ci doar cu indexarea
inflației sau a rămâne în sistem.
Alo, domnilor și doamnelor planificatori ai pensiilor militarilor români!
Militarii români pensionari, doamnă Olguța Vasilescu et co., nu au pus sabia în
cui, uniforma pe umeraș și nu și-au luat adio de la arme. Până vor trece pușca
în mâna stângă, cum zic francezii (echivalent, în limba română, cu a da ortul
popii), fac parte din rezerva Armatei României, se află în niște planuri de
mobilizare și trebuie să răspundă prompt atunci când sunt chemați. Numai
moartea îi scutește de o astfel de obligație asumată prin jurământ. Ei au depus
un jurământ față de țară că o vor sluji chiar cu prețul vieții. Până la 62 de
ani, toți pensionarii militari, chiar și cei care nu stau foarte bine cu
sănătatea, sunt în evidența Centrelor Militare și oricând pot fi chemați sub
arme. Dar și după această vârstă, ei tot în slujba Armatei României se află. Și
eu, care am 77 de ani, pot fi chemat oricând, dacă Statul Major General
consideră că este nevoie de mine în caz de război, de crize, conflicte sau în
oricare altă situație. Dosarul meu nu mai este la Centrul Militar al Sectorului
5, ci în arhiva de la Pitești. Dar eu sunt încă viu și Armata Română știe
foarte bine acest lucru. Iar eu am toată grija să o slujesc, cu toată
capacitatea mea de muncă, și acum. Și așa suntem toți cei care am ieșit la
pensie. Toți muncim până la ultima picătură de viață pentru Armata României,
pentru România.
Regulile civililor nu sunt valabile pentru cei care au îmbrăcat cămașa morții.
Faptul că n-am murit până acum, spre a da satisfacție celor ce comentează
ironic condiția miliarului român, care, în opinia lor, n-are nici un rost de
vreme ce nu sunt războaie, este doar o chestiune de noroc. Înseamnă că războiul
sau războaiele pentru care ne-am pregătit încă n-au ajuns în România. Toate
armatele din lume și toți militarii sunt primii care vor să nu fie niciodată un
război, cei care vor ca tancurile, avioanele și sistemele lor de arme, oricât
ar fi de sofisticate, de performante și de costisitoare, să ruginească sau
să-și epuizeze resursele în timp de pace și nu printr-un război. Militarii,
profesioniști ai războiului, sunt primii care detestă războiul. La fel suntem
și noi, militarii români. Dar de aici nu rezultă cu necesitate că războaiele
lumii nu vor ajunge și la noi. Și nici că, în acele războaie, ne vor apăra
americanii, Bruxelles-ul sau extratereștrii. Niciodată nu ne-a apărat nimeni.
Tot militarul român va muri pe pământul României pentru ca România să mai
existe. Acum, când în toată lumea se fabrică cele mai sofisticate arme care au
existat vreodată pe Terra, când Europa este sfârtecată de tot felul de
organizații, rețele și atacuri teroriste, când Siria a fost rasă de facto de pe
suprafața pământului, când pe falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică se
adună forțe, când Pacificul, Marea Baltică, Marea Neagră, pământul Rusiei, cel
al Chinei etc. suportă aplicații și exerciții de tot felul, parade militare,
demonstrații de forță și concentrări de toate felurile, nu este de glumit cu
problema militară, nici cu soldele militarilor (este oare posibil ca, în
România anului 2017, un sergent profesionist să trăiască din 700 de lei pe lună
și din valoarea fostului ordin 50?!).
Desigur, pensionarii militari români nu mor de foame. Dintr-o pensie militară
obișnuită se poate trăi decent. Și acesta este un lucru foarte bun și foarte
important, care arată că armatei îi pasă de slujitorii ei. Pensionarii
militari, în calitatea lor de rezerviști ai Armatei României, de militari până
la moarte, nu acceptă însă și nu suportă umilința, jocul politicianist cu
pensiile lor, tot circul acesta care, de la guvernarea Boc încoace, nu se mai
termină.
Gândiți-vă bine la toate acestea, domnilor politicieni români!
General de brigadă (r) dr.
Gheorghe Văduva
