155 de ani de la Unirea Principatelor Române

       La 24 ianuarie 1859,

Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alege, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza).Unirea Principatelor Române cunoscută si ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea si reprezintă unificarea vechilor state Moldova si Tara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza si de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova si la24 ianuarie 1859 în Tara Românească. Totusi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală si economică între cele două tări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova si Tara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele tări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în1857 a dus la Conventia de la Paris din 1858, o întelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două tări, cu guverne diferite si cu unele institutii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei si Tării Românesti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unionistilor din cele două tări, Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constitutia adoptată în acel an a denumit noul stat România.La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desfiintând Vama din Focsani, care era cel mai important punct vamal între cele două tări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor si greutătilor. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focsani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piata Unirii, lângă borna de hotar, nas de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza. Ideea Unirii Moldovei si a Tării Românesti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât si pe plan international. Situatia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei si hegemonia politică a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească.Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei nationale, în cele două tări si în străinătate. Activitatea desfăsurată în emigratie, îndeosebi în Franta, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicatii ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română(1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declansarea unei noi revolutii europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Frantei si către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalităti marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).În tară, actiunile unioniste s-au desfăsurat în noul context determinat de prevederile Conventiei de la Balta Liman, afirmându-se modalităti variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iasi si la Bucuresti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iasi), Românul (Bucuresti); venirea în patrie a unor revolutionari pasoptisti (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigatiei pe Dunăre, s.a.Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcătuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, tărănimii clăcase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Tara Românească majoritatea covârsitoare a opiniei publice sustinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităti ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fata ei opozitia separatistilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul miscării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Acestia doreau mentinerea separării, motivându-si optiunea prin posibila decădere a Iasilor si a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucuresti.Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria si Turcia, precum si pe cel al caimacamului (loctiitorului domnesc) Todirită Bals (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatistii au reusit, într-o primă fază, să câstige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinta de a-si realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unionistilor cu cele ale antiunionistilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentantilor celor care nu împărtăseau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenta secretă purtată de sotul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reusit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromitătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp si în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalti supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia si Regatul Sardiniei) au rupt relatiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august. Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, si celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III si Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri partiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Institutiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casatie si Justitie, Comisia Centrală de la Focsani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate si armata.Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, si prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
În 7 si 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezolutiile prin care se cerea:
- Respectarea drepturilor Principatelor si îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulatii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 si 1634;
- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
- Print străin cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene si ai cărui mostenitori să fie crescuti în religia tării;
- Neutralitatea pământului Principatelor;
- Puterea legiuitoare încredintată Adunării Obstesti, în care să fie reprezentate toate interesele natiei.
- Toate acestea sub garantia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.
Întrunite în capitala Frantei pentru a lua în discutie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Conventia de la Paris:
- Principatele îsi păstrau autonomia sub suzeranitatea Portii si sub protectia celor sapte puteri;
- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare având institutii proprii;
- Se înfiintau institutii comune precum Comisia Centrală de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justitie si Casatie, armata;
- Se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor în stat, desfiintarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuală);
- Dreptul de vot ramânea cenzitar. 

  După încheierea Conventiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constitutii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”.Întrucât în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat si în Tara Românească. Adunarea electivă a Tării Românesti era însă dominată de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În această situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al tăranilor din împrejurimi. O multime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră si să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o sedintă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului national român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucuresti, alegerea ca domn al Tării Românesti a lui Alexandru loan Cuza avea să-si găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului natiunii în capitala munteană.Cea mai stringentă problemă era recunoasterea internatională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă si de Austria drept o încălcare a Conventiei de la Paris. Situatia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinte internationale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante si au reusit să câstige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua sedintă a Conferintei (1/13 aprilie) Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman si Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o interventie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floresti, între Ploiesti si Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face fată oricărei situatii. După alte amenintări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a sedintă a Conferintei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situatiei, atât în relatiile cu Imperiul Otoman, cât si cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floresti (1 septembrie 1859).Astfel împlinită recunoasterea situatiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a astepta verdictul altor reuniuni internationale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecintele hotărârilor adoptate prin Conventia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două tări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităti militare moldovene, la Bucuresti si muntene, la Iasi; tabăra de la Floresti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instructia, administratia si intendenta au fost asezate sub o singură autoritate, iar aceeasi persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în functia de ministru de război în ambele tări. La serviciul telegrafului moldovean si muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.La Focsani, nu fără dificultăti, îsi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Conventiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două tări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă si promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casatie si la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalitătii fiscale). Proiectul de Constitutie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focsani fiind desfiintată în februarie 1862. Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viata Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea nestirbită a autonomiei tării nou-constituite. Astfel, prezenta militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunte la pasapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situatii supusii Imperiului fiind retinuti pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dusmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile si pentru locuitorii cezaro-crăiesti aflati aici cu afaceri. Maghiarii si polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejati de guvern si de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.Franta, apoi Rusia, Italia si Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza astepta hotărârea Conferintei de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de asteptat, încă din prima sedintă Poarta a cerut dreptul de interventie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Conventiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în conditii considerate, în tară, inacceptabile.Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reactia energică Camerelor si a guvernelor, pozitia intransigentă a lui C. Negri si atitudinea favorabilă a majoritătii Marilor Puteri garante si-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferintei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renuntat la conditiile anterior solicitate, Austria păstrându-si vechea pozitie.Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Frantei cât si cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

                        Materialul este preluat de pe pagina lui Nicolae Uszkai de pe facebook.